Olympus PEN E-P2

Înainte nu îmi luam aparatul decât în anumite condiţii, dar pe acesta îl port în buzunarul de la haină, iar la vară o să-l ţin într-o husă, la curea.

Nu mă pricep să număr pixeli şi nici să caut noise într-un grafic. Atunci când ţin un aparat în mână ştiu că vreau de la el câteva lucruri clare, aşa că voi scrie un simplu review de utilizator, care se bazează pe experienţa mea de-a lungul timpului cu alte camere digitale. Ultimele pe care le-am folosit au fost Canon 5D mk2 şi Leica M9
.

Mi-am dorit întotdeauna o cameră mică, pe care să o pot ţine în buzunar, după principiul: Mai bine o poză zgomotoasă sau neclară, decât deloc. Însă eram mereu nemulţumit de calitatea imaginilor. Multă lume mi-a recomandat seria G de la Canon, dar eu aveam nevoie de obiective luminoase, interschimbabile şi de un senzor mai mare.

Olympus E-P2 poate fi văzut la www.F64.ro

 

Aici puteţi vedea articolul original, apărut în revista FotoClass:
Click pe imagine pentru mărire

 

Atunci când mi-am cumpărat PEN-ul, argumentele principale pentru mine au fost: e mic şi pot să îl ţin în buzunar, are senzor mare şi video HD, obiectivele se pot schimba şi are un design frumos. Nu mi-au plăcut niciodată camerele care au dimensiunea unui DSLR cu booster – sunt prea mari şi arată ca nişte noptiere. Pe vremea când foloseam Canon 5D, am împrumutat un Canon 1 DS mk2 de la cineva. Eram în tren, pe culoar, şi îl ţineam la şold. Când l-am ridicat şi l-am pus la ochi, toţi pasagerii care erau pe culoar în momentul acela şi-au întors capul spre mine, înainte să apuc să declanşez.

Aşa că de atunci le-am asemănat cu nişte noptiere. Încă ceva: în cei 19 ani de când fac fotografii, am avut un singur zoom. Pe care l-am folosit doar şase luni. Dacă nu zboară gloanţe în jurul meu, nu văd de ce nu aş avea timp să înlocuiesc un obiectiv fix cu un altul. Acestea sunt mai mici, mai bune şi mai luminoase.

Părerea mea e că zoom-urile adorm spiritul unui fotograf şi îl lenevesc. Şi, până la urmă, după cum zicea un fotograf celebru, cel mai bun zoom este pasul. Aşa că nici măcar nu mi-a trecut prin cap să cumpăr zoom-ul de 14-42 mm 1:3.5-5.6 de la Olympus. E mare, adică nu-mi încape în buzunar – la raportul acesta de mărime mă refer – şi este prea întunecat pentru standardele mele.

Am cumpărat două obiective: Olympus M 17 mm 1:2.8 şi Panasonic Lumix G 20 mm 1:1.7 ASPH. Primul este mai mic şi mai uşor, iar cel de-al doilea este puţin mai mare şi mai gros. Avantajul celui de-al doilea este că e mai luminos cu o treaptă şi jumătate decât primul.

Au fost câteva lucruri care m-au deranjat la PEN. Cel mai supărător dintre ele este că imaginea nu se vede în momentul declanşării. Mai exact, când apăsam declanşatorul, aparatul nu mai afişa nimic preţ de o secundă. E foarte deranjant să nu văd ce se întîmplă în cadru, mai ales că sunt obişnuit cu aparate de tip rangefinder. Din cauza asta am început să trag în rafală: dacă în momentul declanşării nu pot să văd nimic, măcar să am trei imagini de acolo. Mă puteam uita pe lîngă display cu celălalt ochi şi să încerc să anticipez ce se va întîmpla în cadru.

Dar atunci când i-am ataşat view finder-ul electronic (EVF) şi am fotografiat de la piept, la 90 de grade, am avut surpriza ca, după ce am declanşat, subiectul să nu mai fie demult în cadru şi să fiu nevoit să îl caut.

Focus prea lent. Autofocusul lui e mai încet decât manual focus-ul meu la un rangefinder. Asta ziua. Seara sau noaptea autofocusul e aproape imposibil de făcut pe siluete întunecate. La fel, în condiţii slabe de iluminare, display-ul şi EVF-ul afişează o imagine pixelată rău, fără detalii – din cauză că nu vezi bine, nu poţi nici măcar să faci focus manual. Funcţiile continuous focus şi continuous focus cu tracking activat funcţionează pe subiecte de tipul unui copil de şase luni care se târăşte pe burtă spre aparat. Sau melc în apus. Asta poate să urmărească. De la broască ţestoasă încolo, lucrurile se complică.

Am încercat să filmez un copac în timp ce mă îndreptam încet spre el, iar aparatul făcea clarul din doi în trei metri, pentru că în timpul mişcării caută înainte şi înapoi. Din 20 de secunde filmate, numai începutul, sfârşitul şi o parte de la mijloc sunt clare, adică vreo patru sau cinci secunde.

Datorită dimensiunilor reduse, PEN ar trebui să exceleze la fotografia de stradă. Dar cum obiectivele nu au scală de distanţe şi de profunzimi, nu poţi să prefocusezi manual. Aşa că trebuie să inventezi nişte artificii bazate mai mult pe ghicit şi pe experienţă. Am focalizat obiectivul de 17 mm la doi metri, am pus diafragma la valoarea 4 şi am presupus că am o profunzime aproximativă a câmpului de la unu la şase metri.

Am reuşit să fac asta uitându-mă pe scala profunzimilor de la obiectivul Leica de 24 mm şi am interpretat, mai degrabă ghicit, cum ar fi la 17 mm. Deci, teoretic, dacă mergi pe stradă cu clarul fixat la doi metri, diafragma în jurul valorii de 5.6 şi un timp de expunere la 1/500 sau 1/1000, poţi surprinde tot ce se întâmplă interesant în faţa ochilor. O să iasă. Poţi să închizi display-ul şi să tragi de la şold. Asta, din nou, vine odată cu exerciţiul îndelungat: trebuie să vizualizezi care va fi câmpul de cuprindere al unui 34 mm (echivalent).

Cum am pus clarul la doi metri? Am setat din meniu ca obiectivul să nu se reseteze când închid aparatul, astfel că acesta a ţinut minte ultima distanţă la care a fost focusat. Ca să pot face clarul la doi metri m-am îndepărtat de un zid la distanţa căutată, am făcut autofocusul pe el şi nu l-am mai mişcat (am selectat înainte din meniu ca butonul de AEL să facă focusul, iar declanşatorul doar să declanşeze).

Pentru mine a fost o problemă că am primit PEN-ul iarna, când nu mai aveam stare să ies în frig şi să fac fotografie de stradă. Recunosc, nici oamenii din Bucureşti nu mă mai inspiră. În schimb, am fotografiat cu el detalii şi interioare. Fotografii de teatru. Am făcut chiar un material de şase pagini pentru revista Tabu. Pentru fotografiile făcute în teatru am folosit vizorul electronic şi, uneori, adaptorul pentru obiective Leica, atunci când le foloseam pe acestea. Am deschis diafragma la 1.4 ca să pot face clarul manual, prin EVF.

Zgomotul în imagine e măricel. Mai mare decât cel de Leica M9 şi mult mai mare decât cel de la Canon 5D mk2. Cu toate astea, am renunţat la Canon pentru că prefer ca aparatul meu să fie mic şi discret, chiar dacă face imagini zgomotoase, decât să fie mare, incomod şi ostentativ.

Ca să reduc zgomotul, trebuia să micşorez ISO. Ca să pot micşora ISO aveam nevoie ori de obiective mai luminoase, ori de stabilizare de imagine. Folosind obiectivul Panasonic Lumix G 20 mm 1:1.7 ASPH şi stabilizatorul de imagine încorporat în Olympus PEN am rezolvat ambele probleme. Am putut seta din meniul aparatului pentru ce focale să funcţioneze stabilizarea, astfel încît şi obiectivele pe baioneta M de la Leica pe care le-am folosit au beneficiat de acest lucru.

Am folosit stabilizarea de imagine şi pentru filmare. Aici am filmat din mână cu obiectivul Panasonic Lumix G 20 mm, folosind ISO de la 100 la 1600: http://vimeo.com/9733286 şi http://vimeo.com/9613894. Iar aici am filmat de pe trepied, la 400 ISO, cu obiectivul Leica Summilux-M 1:1.4/35 ASPH: http://vimeo.com/9580331.

Viewfinder-ul optic de la obiectivul de 17 mm este imprecis din punct de vedere al cadrajului: nu are un marcaj care să îţi arate unde e centrul şi să ştii pe ce focalizezi. În schimb, imaginea e continuă, nu lipseşte în momentul declanşării. Dar aparatul nu se poate ţine în buzunar cu view finder-ul ataşat.

În cazul vizorului electronic, se întîmplă acelaşi lucru. Dacă îl montezi, aparatul e mai înalt decât Leica M9 şi, la fel, nu mai poate fi transportat în buzunar. Iar bateria se consumă mai repede vizând cu el. În plus, suferă de lipsa imaginii în timpul declanşării, la fel ca şi display-ul. Dacă tragi o rafală de 3 imagini/sec., nu vezi ce fotografiezi, te uiţi ca o găină oarbă într-un tunel negru.

Eu cred că dacă i-ar scoate toate gadget-urile, tracking-urile, face detection-urile şi alte aplicaţii inutile şi s-ar concentra mai mult la secunda în care lipseşte imaginea în timpul declanşării (şi ar pune pe obiective scala de profunzimi şi de distanţe), atunci ar fi un concurent redutabil pentru aparatele serioase.

Am putut face lucruri bune cu el doar în momentul în care i-am scos toate aceste facilităţi şi am trecut aparatul pe funcţii manuale, folosindu-mă de setările de bază. Dintre cele două aparate Olympus PEN pe care le-am folosit, mi-a plăcut mai mult PEN 1 alb: finisajul e mai „moale“ şi se lipeşte altfel în palmă.

CONCLUZIE

Cu toate nemulţumirile mele, am cumpărat Olympus PEN pentru că e mic, are senzorul mare şi obiective interschimbabile. Îl car peste tot cu mine – chiar peste tot.

Înainte nu îmi luam aparatul decât în anumite condiţii, dar pe acesta îl port în buzunarul de la haină, iar la vară o să-l ţin într-o husă, la curea.

AVANTAJE

- aparat portabil cu senzor mare
- construcţie excelentă
- calitate bună a imaginii
- acces la obiective fixe, luminoase
- filmare HD cu sunet stereo
- vizor electronic opţional
- posibilitate microfon extern

DEZAVANTAJE

- vizarea se întrerupe la declanşare
- focalizare lentă, inclusiv la filmare
- vizorul îi creşte volumul
- obiective fără scală de distanţă
- zgomot la sensibilităţi mari
- lipsă flash încorporat

DATE TEHNICE

CAPTOR: 4/3” Hi-Speed Live MOS
REZOLUŢIE: 12,3MP, 4032 x 3024 pixeli
SIS. ANTIPRAF: Supersonic Wave Filter
BODY: exterior metalic
FORMATE IMG.: RAW, jpeg, RAW + jpeg
FILMARE: HD 720p, AVI Motion JPEG
AUTOFOCUS: cu detecţie de contrast
OBTURATOR: 60-1/4000s, flash 1/180s
CADENŢĂ: 3 cadre pe secundă
FLASH: opţional extern, dedicat
SENSIBILITATE: 100-6400 ISO, Auto
VIZOR: EVF extern VF-2
MONITOR: 3”, 230.000 pixeli
LIVE VIEW: Da, folosit pentru vizare
STABILIZARE IMG.: în aparat
STOCARE: carduri SD, SDHC
ALIMENTARE: BLS-1 LiIon, 1150 mAh
DIMENSIUNI: 121 x 70 x 36 mm
GREUTATE: 335g fără baterie
INFO: www.f64.ro

Text & foto: Cosmin Bumbuţ

Related Posts:

Leave a Reply