Articol publicat in revista FotoClass 2/2009
Text & foto: Dan Pop
În sezonul estival posesorul de camera DSLR se confruntă cu veşnica dilemă: ce aparat foto este mai bun ca partener de călătorie? Pe de o parte ar fi aparatele compact şi bridge gândite să prezinte interes pentru fotografii avansaţi, gen Canon G10 sau Nikon P90, dar care, oricât de sofisticate ar fi, nu oferă calitatea imaginii comparabilă cu a DSLR-urilor, mai ales când condiţiile de iluminare încep să se degradeze, sau dacă e vorba de surprinderea unor scene dinamice.
Cealaltă alternativă ar fi DSLR-ul, a cărui utilizare este, în acelaşi timp, un automatism şi o plăcere. Necazul e ca aparatul e cam mare şi cam greu, iar colecţia de obiective care ar acoperi cu succes diversele situaţii care pot apărea în timpul vacanţei este atât de voluminoasă şi de grea încât este perfect incompatibilă cu ideea de odihnă şi relaxare. Să alegi un singur obiectiv înseamnă să laşi tot felul de situaţii fotografice neacoperite, lucru greu de acceptat de către fotografii pasionaţi.
În ajutorul celei de-a doua alternative vine o categorie de obiective special concepută pentru asemenea ocazii: superzoom-urile. Acestea sunt obiective relativ compacte, a căror greutate se învârte în jurul jumătăţii de kilogram, dar marele lor punct de atracţie este plaja de focale, care începe de la superangular mediu, echivalent 28 mm pe format 35 mm, şi se întinde până în domeniul teleobiectivelor, în jur de 300mm pe format 35 mm, factorul de zoom fiind în jur de 10x.
Cu un asemenea obiectiv se poate fotografia aproape orice tip de scenă cu care ne putem întâlni în vacanţă sau într-o călătorie al cărei scop principal nu este fotografia.
Punctele comune ale acestor obiective sunt: Lungimea obiectivului se măreşte cu creşterea distanţei focale, ajungând practic să se dubleze la focala maximă. Aceste obiective au o construcţie bazată pe două tuburi telescopice care culisează treptat din corpul obiectivului, pe măsură ce creşte focala.
Având în vedere limita superioară a plajei de focale, tot mai multe superzoom-uri sunt prevăzute cu stabilizatoare optice de imagine, în special versiunile pentru Canon şi Nikon, care nu au stabilizare pe senzor.
Luminozitatea începe de la f/3,5 la focala minimă şi ajunge până la 5,6 sau 6,3 la focalele mari, lucru care poate pune în dificultate sistemele de focalizare automată în condiţii precare de iluminare.
Majoritatea lor dispun de posibilitatea de a atinge scări de reproducere în jur de 1:4 la focala maximă, foarte practic pentru a realiza fotografii de tip macro.
Plaja largă de focale, în afară de faptul că este marele punct de atracţie al acestor obiective, este şi principala sursă de imperfecţiuni optice. Un zoom cu factor 10x nu poate fi corectat, cel puţin la nivelul tehnologiei actuale, la fel de bine ca un zoom uzual, cu factor de până în 4x.
Din acest motiv, distorsiunile geometrice sunt pronunţate în special la capatul superangular, iar claritatea are de suferit mai ales în zona de teleobiectiv. Această realitate îi determină pe mulţi fotografi care nu au înţeles sensul acestor obiective să le desconsidere fără drept de apel. În realitate, problema nu e că sunt mai puţin perfecte decât alte obiective, ci dacă aceste imperfecţiuni compromit sau nu fotografiile făcute cu ele.
Supuse niciodată unor crop-uri extreme sau imprimate în format mare, calitatea imaginilor oferite de aceste obiective este perfect adecvată scopului.
Toţi cei care au vrut să pună în evidenţă aceste pierderi de calitate au trebuit să recurgă la comparaţii pixel la pixel cu imagini produse de obiective performante, de obicei în colţurile imaginii, iar din punct de vedere practic, asemenea comparaţii sunt lipsite de sens.
Pentru că am amintit de limitările acestor obiective, e cazul să vedem şi cum pot fi minimizate efectele lor în practică: Cu scopul optimizării clarităţii imaginilor, e bine să se evite, pe cât posibil, fotografierea la diafragma maximă, utilizând diafragma 8 sau 11 ori de câte ori este posibil. Metoda cea mai eficientă de a ţine în frâu distorsiunile geometrice este cadrarea „creativă”, evitând liniile drepte la marginile cadrului.
De asemenea, când fotografiem la focale mici, este bine să căutăm a menţine axul obiectivului cât mai aproape de orizontală, pentru a evita deformările de perspectivă care pot apărea la fotografiile făcute cu obiective superangulare, indiferent de calitatea lor, efectul fiind strict corelat cu unghiul de cuprindere al obiectivului.
Stabilizarea optică, prezentă la obiectivele pentru Canon şi Nikon cu oarece pretenţii, este o funcţie adesea greşit înţeleasă, motiv pentru care unele firme au adoptat termeni ca „reducerea vibraţiilor” sau „controlul vibraţiilor” pentru a se referi la ea. Stabilizarea optică încearcă să compenseze mişcările obiectivului în timpul expunerii, dar nu poate face nimic pentru a compensa mişcarea subiectului.
La timpi mai lungi de expunere, subiectele în mişcare vor ieşi neclare în fotografie, fie că stabilizarea este activată sau nu. În schimb, neclarităţile datorate mişcării aparatului, cu atât mai pronunţate cu cât focala este mai lungă, vor fi substanţial reduse, lucru vizibil în cazul subiectelor statice.
La focale mai scurte de 100mm şi timpi de expunere mai scurţi de 1/100 secundă, stabilizarea optică nu este necesară, motiv pentru care nu recomand activarea acestei funcţii decât atunci când este nevoie de ea. În acest fel se economiseşte energia bateriei şi se evită diversele efecte secundare ale funcţionării sistemului de stabilizare optică, precum ar fi zgomotele şi tresăririle imaginii în vizor în momentul în care sistemul se activează şi se dezactivează.
Alegerea obiectivului de vacanţă se face după aceleaşi criterii ca şi în cazul celorlalte tipuri de obiective. Şi aici principiul anglo-saxon „you get what you pay for” îşi păstrează valabilitatea, deci nu este realist să aşteptăm aceleaşi performanţe de la un obiectiv ieftin şi fără stabilizare optică, faţă de un obiectiv care este, adesea, de peste două ori mai scump. Pe de altă parte, chiar şi cele mai abordabile obiective din această categorie permit obţinerea unor fotografii de vacanţă perfect acceptabile, aşa că nu ar trebui desconsiderate din start de către cei care nu vor să investească prea mult într-un asemenea obiectiv.
Important este ca, atunci când îl testaţi în magazin, să aveţi clar în minte scopul lui şi modul în care vor fi utilizate fotografiile făcute cu el şi să nu vă cramponaţi de imperfecţiunile imaginilor examinate pixel la pixel, în special ale celor obţinute la focala maximă. Dacă imaginea arată bine scalată la 50% pe ecranul computerului, obiectivul şi-a făcut bine treaba.
Tamron AF 28-300mm F/3.5-6.3 XR Di VC

Tamron 28-300 este unul dintre puţinele superzoom-uri disponibile pentru formatul full frame. Cu o amplitudine de 10,7x, 18 lentile în 13 grupuri, stabilizare optică pe trei axe, diafragma din 9 lamele, greutatea de 555g, lungime 99mm, 78mm diametru şi filet de filtre de doar 67mm, este surprinzător de mic pentru un superzoom care acoperă formatul 24x36mm.
Disponibil în monturile Canon şi Nikon, poate fi folosit cu succes şi pe aparate de format redus unde va avea o acoperire echivalentă cu 42-450mm sacrificând zona de superangular, dar beneficiile maxime le va oferi pe DSLR-uri full frame.
Capabilităţile macro sunt excelente, cu un raport de reproducere maxim de 1:3, acoperind un cadru de 72x108mm pe un aparat full frame, respectiv 48x72mm pe format redus, la distanţa minimă de punere la punct de 49cm. Dispune de parasolar dedicat în formă de petale.
Constructiv, obiectivul este tipic Tamron: mult plastic, un micromotor de focalizare cam leneş şi un corp acoperit practic în întregime de inelele de zoom şi focalizare.
Inelul de zoom poate fi blocat pentru transport în poziţia 28mm, iar tuburile telescopice nu au joc nici la extensia maximă, dar obiectivul are tendinţa de a se lungi sau scurta sub propria greutate dacă este ţinut vertical. Inelul de focalizare manuală se învârte în timpul focalizării automate.
Am testat acest obiectiv pe un aparat full frame de 12 MP, densitatea relativ mică de pixeli favorizând obiectivul la capitolul rezoluţie. Cu excepţia distorsiunilor geometrice pronunţate la limita inferioară a plajei de focale, obiectivul nu suferă de nici un fel de vicii care să afecteze negativ fotografiile de vacanţă. Stabilizarea optică funcţionează remarcabil de eficient.
Acest obiectiv, împreună cu versiunea fără stabilizare optică (Vibration Control, în terminologia Tamron) sunt singurele oferte pentru utilizatorii de DSLR-uri cu senzor full frame.
Canon produce un zoom seria L care acoperă aceeaşi plajă de focale, dar dimensiunile, greutatea şi preţul îl descalifică de pe poziţia de obiectiv de vacanţă, acesta fiind un obiectiv care se adresează în primul rând fotoreporterilor.
AVANTAJE:
- Superzoom dedicat aparatelor full frame
- Extrem de compact pentru caracteristicile sale
- Calitatea imaginii rezonabil de bună
- Stabilizare optică eficientă
DEZAVANTAJE:
- Luminozitatea 6,3 la focala maximă
- Distorsiune vizibilă la focale mici
Tamron AF 18-270mm F/3.5-6.3 XR Di VC

Dedicat DSLR-urilor cu format redus Canon şi Nikon, Tamron 18-270 este, cu un raport 15x, superzoom-ul cu cea mai mare plajă de focale de pe piaţă. Varianta Nikon are motor de focalizare încorporat ceea ce îl face compatibil cu întreaga gamă de DSLR-uri format DX.
Cu o titulatură impresionantă: AF18-270mm F/3.5-6.3 Di II VC (Vibration Compensation) LD Aspherical (IF) Macro, acest zoom dispune de majoritatea tehnologiilor de vârf Tamron, de la lentile asferice la sticlă cu dispersie joasă, focalizare internă, stabilizare optică şi posibilităţi macro.
Conţine 18 lentile în 13 grupuri, diafragma are 7 lamele, filetul de filtre este de 72mm, montura de filtre nu se roteşte în timpul utilizării şi se livrează cu un parasolar dedicat. Cu o greutate de 550 grame şi un diametru de 79,6mm, are doar 101mm lungime la focala minimă dar ajunge la 193mm la focala maximă. Construcţia este tipică Tamron, cu o folosire largă a materialelor plastice pentru exterior, dar în utilizare se dovedeşte suficient de solid, fără joc sesizabil la focala maximă. Testat pe un Canon 500D, foarte pretenţios cu obiectivele, calitatea imaginii este surprinzător de bună pentru un superzoom de o asemenea amplitudine.
Se observă problemele tipice de distorsiune şi uşoară neclaritate pe colţuri la diafragme deschise la capătul superangular şi o imagine puţin moale cu manifestarea de aberaţii cromatice în zonele de contrast maxim la capatul tele.
Calitatea imaginii se îmbunătăţeşte semnificativ la diafragmele 8-11, iar sistemul de stabilizare se dovedeşte foarte util în special la fotografierea cu distanţe focale mari unde luminozitatea lasă puţin de dorit. Focalizarea este rezonabil de rapidă şi precisă, dar prea puţin silenţioasă datorită tipului de motor utilizat.
În capătul de teleobiectiv, zoom-ul oferă un raport maxim de reproducere de 1:3,5, deci încadrează un câmp de 52x78mm de la o distanţă de 20cm de lentila frontală, excelent pentru un superzoom.
AVANTAJE:
- Cea mai mare amplitudine de focale într-un superzoom
- Compact şi uşor pentru caracteristicile sale
- Stabilizare optică eficientă, pe trei axe
- Calitate optică bună pentru un superzoom
DEZAVANTAJE:
- Luminozitatea 6,3 la focala maximă
- Distorsiune vizibilă la focale mici
- Focalizare relativ zgomotoasă
Nikon AF-S 18-200 mm F/3.5-5.6 G ED DX VR

Apărut în 2005 şi destinat exclusiv DSLR-urilor format DX, Nikon 18-200 se bucură în continuare de o mare popularitate, perfect justificată de performanţele sale apropiate de ale zoom-urilor clasice. Cu un raport de 11x şi o luminozitate de 3,5-5,6, stabilizare optică performantă, cu greutatea de 560g la dimensiunile 96,5mm lungime şi 77mm diametru, cu filet de filtre de 72mm, diafragma din 7 lamele rotunjite, Nikon 18-200 este un obiectiv cu adevărat universal. Noua variantă păstrează schema optică, dar dispune de un sistem de zoom îmbunătăţit şi de tratamente antireflex de ultimă generaţie.
Pe lângă parasolar în formă de petale şi capace, obiectivul e livrat şi cu un etui de protecţie. Raportul maxim de mărire este de 1:4,5, corespunzător unui cadru de 72x108mm la distanţa minimă de punere la punct de 0,5m. Construcţia obiectivului este tipică pentru un obiectiv Nikon modern de clasă medie: material plastic de foarte bună calitate, un motor de focalizare performant, permiţând intervenţia manuală peste focalizarea automată în orice moment, scala distanţelor amplasată în spatele unei ferestre, garnitură de etanşare a monturii şi un sistem de stabilizare optică cu două moduri de operare.
Graţie motorului SWM, focalizarea este rapidă, precisă şi silenţioasă. Nici o componentă externă a obiectivului nu se mişcă în timpul focalizării.
Sistemul de stabilizare optică VR II are două moduri de operare: normal şi activ. În modul normal, se presupune că fotograful se află în repaus şi nu trebuie compensate decât vibraţiile aparatului. Acest mod permite sistemului să detecteze o eventuală mişcare de urmărire a unui subiect aflat în mişcare şi să nu încerce să compenseze decât vibraţiile pe direcţia perpendiculară celei de panning.
În modul activ se presupune că fotograful însuşi se află în mişcare şi orice deplasare relativă a obiectivului trebuie compensată.
Calitatea imaginii este excelentă pentru un superzoom, mulţi fotografi îl folosesc chiar ca pe un obiectiv universal extrem de flexibil pentru o mare varietate de situaţii fotografice, de la peisaje, la portrete şi fotografie de eveniment deoarece elimină timpii morţi cu schimbarea obiectivelor.
AVANTAJE:
- Calitate bună a construcţiei
- Focalizare rapidă şi silenţioasă
- Stabilizare optică performantă
- Calitate optică excelentă pentru un superzoom
DEZAVANTAJE:
- Zoom-ul se poate extinde singur dacă este ţinut vertical (problemă rezolvată la varianta nouă)
- Distorsiuni geometrice la focalele extreme, corectabile în software