Management de culoare pentru fotografi

Deşi pare puerilă întrebarea „Ce este culoarea” răspunsurile ce derivă din ea dau un sens mai mare conceptului de management de culoare şi implicaţiile lui activitatea zilnică a fotografilor.

O culoare apare cu concursul a trei participanţi (fig.1):
- sursa de lumină
- obiectul “colorat”
- observatorul

Fără aportul fiecăruia dintre cei trei participanţi, culoarea nu există ca fenomen perceput. Tot din această simplă schemă se mai deduce clar dependenţa de caracteristicile fiecărui participant. De exemplu dacă lumina existentă diferă (are altă lungime de undă) percepţia avută de observator este diferită.

Aici puteţi vedea articolul original, apărut în revista FotoClass:
Click pe imagine pentru mărire

Lumina este primul participant în acest eveniment. Comportamentul dual corpuscul (susţinut de Newton)-undă (demonstrată de Huygens) a fost cumva unificat în conceptul de foton. După cum ştim, spectrul vizibil al luminii este aceea parte din spectrul electromagnetic existent, situat între lungimea de undă de cca 380nm şi cca 700nm (fig.2).

Caracteristica luminii are un efect hotărâtor în stabilirea culorii unui obiect. De aceea s-au stabilit nişte standarde de iluminare iar pentru fotografi cele mai importante sunt D50 şi D65 având o temperatură de culoare de 5000K respectiv 6500K.

Suprafaţa obiectului interacţionează cu lumina absorbind o parte din ea (anumite lungimi de undă) şi reflectând altă parte (alte lungimi de undă).

Modele de culoare, spaţii de culoare

Există mai multe modele de reprezentare a culorilor din care, pentru început, trebuie să reţinem două foarte importante. Modelul aditiv (RGB) şi cel substractiv (CMYK) (fig.3).

Ce trebuie reţinut este faptul că sistemul aditiv este folosit la monitoare, proiectoare, scanner-e, echipamente de impresionare prin expunerea materialelor fotosensibile, etc., adică de acele echipamente care compun culoarea prin proiectarea a trei surse de lumină RGB, având intensităţi diferite în funcţie de valoarea RGB a fiecărui pixel din imagine (componentele se adună), iar sistemul substractiv este folosit de către toate sistemele de imprimare cu cerneală, toner, vopsea, acolo unde culoarea se realizează prin „scăderea” din spectrul luminii ce cade pe o suprafaţă pe care este depus un strat de colorant, pigment, a spectrului absorbit de către material. Prin suprapunearea două câte două a culorilor primare dintr-un model rezultă alte culori numite complementare în acel model.

Bazate pe aceste modele există spaţiile de culoare care definesc totalitatea numărului de nuanţe posibil a fi reprodus de un anumit echipament. Astfel, pentru modelul RGB există ca standard următoarele spaţii mai des folosite: ProPhoto, Adobe RGB 1998 şi sRGB IEC61966 (scrise în ordinea descrescătoare mărimii lor – fig.4).

Specific pentru fiecare echipament în parte, fie că este monitor fie că este un echipament de printare, există profilele specifice, ce descriu sau caracterizează acel echipament şi care dau sens acelor valori RGB existente în fişier, pentru fiecare pixel. Aici îşi intră în rol dispozitivele de calibrare a căror utilizare (pentru dispozitivul Colormunki de la Xrite şi Spyder3 Pro de la Datacolor) o voi descrie mai târziu.

Un model de culoare deosebit îl prezintă acela inspirat din modul în care oamenii percep culorile, bazat pe oponenţa perechilor de culoare roşu-verde şi albastru-galben, modelul CIE (CIE LAB este folosit in Photoshop), un model foarte relevant în managementul de culoare. Practic toate conversiile între diverse spaţii de culoare se bazează pe acest model.

Măsurarea culorii

Titlul de fapt exprimă o contradicţie, aproape un non sens, deoarece noi nu măsurăm cu adevărat culoarea ci doar lumina, pentru că aşa cum am precizat la început, culoarea apare ca un eveniment cu trei participanţi.

Se utilizează următoarele tipuri de echipamente:

- DENSITOMETRE – Măsoară densitatea, adică gradul cu care o suprafaţă reflectivă absoarbe lumina sau o suprafaţă transparentă o lasă să treacă.

- COLORIMETRE – Măsoară valori colorimetrice, numere care modelează răspunsul conurilor din retina ochiului. Sunt limitate la un anumit standard de iluminare. Nu detectează metamerismul culorilor. Pentru majoritatea aplicaţiilor de măsurare colorimetrică aceste instrumente sunt suficiente
(inclusiv pentru calibrarea monitoarelor).

- SPECTROFOTOMETRE – Măsoară conţinutul spectral al unei surse de lumină ce cade pe un obiect sau este reflectată sau transmisă de către/prin acesta. Cu alte cuvinte, cât de multă lumină (având diverse lungimi de undă) este reflectată sau transmisă. Pot aprecia şi metamerismul culorilor.

Modelele RGB şi CMYK se numesc modele de culoare dependente de echipamente, deoarece culoarea obţinută de către un set dat de valori RGB sau CMYK este dependentă de acel echipament care produce culoarea.

Acest lucru înseamnă următoarele două lucruri:
- un acelaşi set de valori RGB sau CMYK vor produce culori diferite pe echipamente diferite;
- pentru a produce o aceiaşi culoare pe diverse echipamente trebuie să modificăm valorile RGB sau CMYK pe care le trimitem la acele echipamente.

Ca exemplu, aveţi în foto5 două fişiere având aceleaşi valori RGB pentru fiecare pixel, corespunzător aceleiaşi poziţii în imagine, dar cu aspect foate diferit pentru că au profile diferite, profile ce descriu alte spaţii de culoare.

Evident că apar întrebări fireşti referitoare la cum putem şti şi de fapt ce valori RGB trebuie să aibă fiecare pixel din imagine, pentru a putea reproduce o anumită culoare sau să ştim efectiv dacă o culoare într-un spaţiu dat poate fi reprodusă în alt spaţiu de culoare diferit sau mai mic? Iată cum începem să înţelegem mai bine necesitatea unui sistem de management de culoare.

Gestiunea culorii în Photoshop

Calea unde se găsesc şi se instalează profilele de culoare utilizate în Photoshop (versiunea pentru PC) este: C:\Program Files\Common Files\Adobe\Color\Profiles. Un exemplu de setări ale acestui program (meniul Color settings) recomandat de mine este dat în foto 6-7.

Foarte importante sunt următoarele setări:

  • Spaţiul de lucru din Photoshop să fie unul cât mai mare (ProPhoto sau Adobe RGB 1998). NU se setează ca spaţiu de lucru, profilul monitorului sau spaţiul destinaţie al vreunui echipament de printare.
  • La deschiderea fişierelor este obligatoriu să se folosească profilul inclus. Doar aşa valorile RGB sau CMYK dintr-un fişier au sens, fiind definite de profilul asociat.

Preferinţa mea de a bifa confirmările la deschiderea unui fişier, sau la copierea unei imagini cu un profil în altă imagine cu alt profil, este justificată doar de faptul că doresc un control maxim al acestui proces.

Este bine ca toate fişierele ce pleacă de la fotografi să fie asociate cu un profil de culoare (cel inclus – „embedded” sau asignat) deoarece în caz contrar veţi fi dependenţi de spaţiul de lucru al calculatorului pe care se va deschide fişierul în cauză şi este posibil să i se asocieze un profil care poate nu ar fi cel mai potrivit.

Dacă dorim să convertim la un profil destinaţie (de exemplu profilul pe hârtie lucioasă) este recomandat ca în majoritatea cazurilor să folosim modul de conversie – intent, „relative colorimetric” – având neapărat activată şi opţiunea „Use black Point Compensation”. În acest caz culorile din spaţiul iniţial şi care pot fi reproductibile în spaţiul final nu se vor schimba iar cele din afara spaţiului de culoare de printare vor fi aduse la marginea acestuia.

În cazul în care avem foarte multe culori nereproductibile este preferabil să folosim modul de conversie „Perceptual” deoarece în acest caz se păstrează o relaţionare mai corectă între diferite culori, rezultând un aspect mai plăcut, chiar dacă ele vor diferi faţă de cele din spaţiul de culoare iniţial.

În majoritatea cazurilor se foloseşte opţiunea de conversie la un spaţiu de culoare destinaţie, funcţia de asignare fiind utilă doar atunci când echipamentul care a generat acel fişier (de ex. scanner sau cameră foto) nu poate include acelui fişier profilul care descrie echipamentul în cauză. Atunci vom asigna fişierului grafic, în mod voluntar şi conştient, profilul aferent.

Pregătirea fişierelor grafice pentru printarea lor în tehnologia fotografică de printare (expunere şi developare chimică RA4)

Tehnologia fotografică de printare nu este o tehnologie nouă. Este deja o tehnologie matură, stabilă şi cu rezultate predictive. Ea constă în expunerea cu 3 laseri RGB a unor materiale fotosensibile (hârtie mată, lucioasă, metalică şi film de casetă luminoasă) şi apoi developarea în proces tradiţional RA4, aşa cum se realizează fotografiile la minilaboratoarele foto.

Practic, echipamentul folosit este un laborator foto de mari dimensiuni, realizându-se fotografii de 1,27m o latură, celalaltă putând merge şi la 50 de metri! Este singura tehnologie de „printare” în ton continuu, adică nu are puncte de raster, fiecare pixel din imagine reproducându-se perfect în imaginea finală.

Practic o suprafaţă cu acelaşi ton (chiar şi foarte deschis la culoare) este uniform „tipărită”, fără absolut niciun punct de raster, pentru că el de fapt, nu există.

Fiecare pixel dintr-o imagine are valorile RGB cunoscute. Aceste valori duc la modularea corespunzătoare a intensităţii laserului aferent şi în final la impresionarea diferită, în funcţie de culoarea fiecărui pixel, a materialului fotosensibil. Datorită monocromaticităţii laserilor spaţiul de culoare este extrem de stabil şi bine definit.

Înainte de a pregăti un fişier pentru printarea lui (în continuare se va exemplifica doar pentru tehnologia fotografică de printare) trebuie să urmărim nişte obiective. Ele sunt:

  1. controlul detaliilor şi rezoluţiei finale a imaginii;
  2. controlul culorilor.

Întrebarea cea mai des pusă de către doritorii de fotografii mari şi foarte mari a fost: Cât de mare poate să fie imaginea finală (ca să arate bine) dacă am un fişier ce provine dintr-o cameră digitală de X Mpixeli?

Răspunsul la întrebare nu poate fi dat decât de beneficiarul acelui print, deoarece se introduce un anumit subiectivism în această abordare.

Formula „magică” utilizată este: 1:1/200ppi la 50% – care tradusă ar însemna:

Se aduce imaginea la formatul de printare, adică la scara 1:1, la o rezoluţie de 200 ppi şi se vizualizează la un zoom de 50%. În acel moment de vizualizare, 1 centimetru de pe ecran este cam cât şi cel din realitate şi dacă imaginea vizualizată este ok din punct de vedere al rezoluţiei, detaliilor, zgomotului de imagine, al lipsei de scame sau pete de pe senzor, atunci şi printul final va fi ok, pentru că aşa cum am scris deja, datorită tehnologiei în ton continuu, fiecare pixel va fi fidel reprodus de către echipamentul de printare.

Datorită dimensiunilor mari ale imaginii, evident că o vom derula şi vizualiza întregul ei conţinut (tasta „SPACE” + derulare cu un click de mouse pe imagine). Dacă dorim să mai facem nişte ajustări (de exemplu un filtru USM) sau să curăţăm imaginea de eventuale scame sau pete pe senzor, le realizăm numai în acest mod de vizualizare.

Pentru controlul culorilor fişierul trebuie convertit la profilul aferent materialului pe care se printează (profilele sunt puse la dispoziţia tuturor, putând fi descărcate de pe site-ul firmei Amedesign sau individual: pentru hârtie matăpentru hârtie lucioasăpentru hârtie metalicăpentru film trans, şi se salvează în acelaşi loc în care se găsesc şi celelalte profile de culoare din Photoshop: C:\Program Files\Common Files\Adobe\Color\Profiles.

Un ghid de pregătire al fişierelor grafice este disponibil la adresa: http://www.amedesign.ro/ downloads/ PregatireaFisierelorGrafice.pdf.

Text: Marcel Eremia, Foto: Radu Grozescu

Related Posts:

6 Responses to “Management de culoare pentru fotografi”

  1. Buna, este foarte interesant articolul mai ales termenii in limba romana si corelarea in photoshop. Am o singura intrebare la spatiul de culoare daca am un monitor calibrat sau dedicat srgb adobe rgb este bine sa l adaug?

Leave a Reply