Indonezia – Nişte Ţărani

O poveste despre două înmormântări și despre bucuria de a fi om în Sulawesi și Papua

După cum veți sesiza și din imagini, nu sunt un maestru al fotografiei. Dar, ca orice român, am o teorie despre ea. Și teoria asta îmi interzice să văd urâtul și sordidul din lume. Mă împiedică să visez măcar la premii Pulitzer și mi-l face antipatic pe James Nachtwey, faimosul fotoreporter în jurul căruia s-a facut și un film acum câțiva ani.

Spre deosebire de domnul Nachtwey, n-am oprit la ghetto-urile de la marginea Jakartei, deși le vedeam de-a stânga și de-a dreapta autostrăzii care duce de la aeroportul Soekarno spre centru. N-am intrat nici în ghetto-urile din Bombay, Caracas, Manila sau Kuala Lumpur, deși subiecte fotografice erau, slavă Domnului, la fiecare pas.

Sărăcie monstruoasă, boală, disperare, mizerie indescriptibilă, violență, foamete, durere, degradare… un vis.

În prostia mea infinită, am dat cu piciorul acestor pepite de aur și m-am îndreptat spre alte locuri, unde oamenii nu și-au vândut nici destinele, nici sensul și nici frumusețea pentru o iluzorie bunăstare urbană. Și, chiar dacă am întâlnit oameni în suferință, suferința lor era sublimă, cladită pe rădăcinile tradiției și poleită cu demnitate în cea mai pură formă.

Ca să fim bine înțeleși: vacanța mea în Indonezia a însemnat participarea la două înmormântări.

Una – fastuoasă – în Tana Toraja, ținut cunoscut pentru adorația arătată celor dispăruți. Aici murise un mare proprietar de pământuri, de bătrânețe.

A doua – modestă, dar sfâșietoare – în sătucul Kilisse din Papua. Aici murise un copilaș de 4 ani, răpus de boală și de lipsa asistenţei medicale.

Oamenii cu adevărat liberi sunt cei care nu au renunțat la rădăcini. Cei care sunt branșaţi la pământul lor, la meșteșugul strămoșilor, la legea naturii, la credința în care s-au născut.

Noi, ceilalți, dezrădăcinații, avem sau nu avem noroc, ocupăm centrul sulemenit sau sordida periferie. De ce ne-am fotografia între noi? Doar ca să arătăm cele două efecte ale goanei după iluzie?

Mulțumesc, nu. Cu riscul de a rămâne toată viața un ilustru amator, aleg să fotografiez oameni care, într-un sens profund și adevărat, sunt mult mai bogați ca mine.

Text & foto: BRAD FLORESCU

Related Posts:

Leave a Reply