HAVANA – note de călătorie

La numai 150 de km de coasta Floridei şi cu o lume întreagă în jurul ei, Cuba rămâne ultima redută a comunismului în emisfera vestică şi o constantă sursă de fascinaţie şi mister.

Cuba este un loc pierdut în timp, un ultim teritoriu netransformat în “ţară vestică”. Fără reclame, fără semne de plastic, Cuba a fost pentru mine, o adevărată eliberare de acea constrângere vizuală a esteticii societăţii de consum.

Dacă te duci în Cuba, trebuie neapărat să vezi Havana. Havana este spiritul Cubei. O simfonie de sunete, ritmuri, culori şi dansuri. Ritmuri africane împletite cu cele spaniole. Pasiune, senzualitate, sărăcie, decreptitudine, dar şi grandoare…

Aici toata istoria, ritmul şi melodia, suferinţa şi maiestatea, toate se manifestă într-un amestec unic. Fost centru al unei colonii spaniole, Havana a moştenit magnifica sa arhitectură din vremea când proprietarii de plantaţii şi-au construit aici impozantele lor conace şi palate coloniale.

 

Aici puteţi vedea articolul original, apărut în revista FotoClass:

Străzile Havanei par ireale: chipuri smulse din picturile lui El Greco, modele clasice de Chevrolet-uri şi Buick-uri, lustruite cu grijă, clădiri galbene, roz şi albastre, în stil colonial, unele renovate, altele uitate în ruină.

Dar în Havana cea mai mare aventură sunt oamenii. Persistenţa, toleranţa si speranţa – sunt cuvintele ce definesc oamenii din Cuba. Los Habaneros, cu mândrie calcă pe străzile oraşului lor şi, cu fiecare pas, ei sunt mereu într-o călătorie prin viaţă, prin propriile lor vise. Oameni care indiferent de culoarea pielii, de trecut sau de viitor, îi salută pe toţi cu capul ridicat şi cu o invitaţie plină de curaj: “Sunt încă aici!”.

Muzica răsună pretutindeni, iar oamenii sunt frumoşi. Străzile sunt pline de o inactivitate grăbită. În Cuba totul se întâmplă în stradă. Cubanezii sunt o carte deschisă, oamenii vor să discute, să afle despre tine, să-ţi spună vieţile lor. Le place să li se facă poze, şi de multe ori îţi multumesc când le faci. Noţiunea de intimitate în sensul european în care noi o concepem, nici nu există. M-am obişnuit repede cu felul lor de fi. În Cuba puteam fi oricât de pasiv şi îmbufnat, şi tot aş fi fost luat în seamă, apropiindu-mă de oameni şi situaţii.

În Cuba toată lumea are un apartament la nivelul străzii. După revoluţie, Fidel a confiscat toate proprietăţile, care au fost apoi împărţite tuturor. Uşile sunt mereu deschise, iar locuinţele se revarsă imediat cum le treci pragul.

Uneori, mergând pe trotuar, sau pe vreo stradă îngustă ai impresia că ai pătruns în sufrageria cuiva. Camerele sunt mici, şi când priveşti ai senzaţia că deşi nu cunoşti pe nimeni, eşti ca şi invitat. Te uiţi în sus şi vezi cum oamenii îşi trăiesc vieţile, lucrând, relaxându-se, dansând… Steaguri colorate ale hainelor puse la uscat flutură în vânt pe balcoane. Am cunoscut oameni care stateau în nişte case cum n-am văzut decât în filme. Proprietarii, poate odată multi-milionari, stau acum doar într-un colţ al casei, înghesuiţi în faţa unui televizor vechi, fără să plece sau să facă ceva, pentru că oricum nu au bani – doar o casă de un milion de dolari care nu poate fi vândută.

În timpul zilei străzile răsună de clopoţeii bicicletelor. Pana de curent este ceva normal, iar noaptea străzile sunt atât de întunecate, încât atunci când apare o maşină, farurile ei orbitoare te lasă lovit. Câteodată se aud claxoane de la curajoşii şoferi ai nopţilor negre. Cupluri ce împart o cursă, familii de 5 persoane stând confortabil într-o imensă maşină americană, mergând spre casă, într-o ţară binecuvantată de benzina lui Chavez.

Centrul oraşului este înecat de uriaşe autobuze hibride numite “Camels”- camioane puternice legate de nişte vagoane duble ce pot duce vreo 400 de habaneros. Monştri cenuşii cărând nişte containere de oţel cu ferestre tăiate mărunt şi acoperite cu gratii, pictate pe o parte: “Transport Popular”.

Afară din oraş, poduri de beton se arcuiesc peste autostradă la fiecare cîţiva kilometri: doar podurile. Ele traversează autostrada, dar nu e nici un drum ataşat, ele nu unesc nimic. “Ei construiau un nou sistem de autostrăzi”, mi-a spus Rafael (ghidul meu găsit pe internet), dar apoi a venit “Perioada Specială.” ( Perioada Specială este unul din acele eufemisme comuniste lansate in anii ‘60 care sugera că greutaţile Cubei erau neobişnuite şi temporare. )

Acum ele ajută ca adăposturi pentru soare sau ploaie a călătorilor. Cubanezii se adună sub ele pentru a fi luaţi de vreun camion. Pe autostradă sunt mai multe biciclete decât maşini, şi fiecare camion îşi va umple locurile cu “companeros”, atâţia câţi pot încape stând în picioare, probabil şi cu vreo bicicletă sau două lângă ei.

Dacă ceva m-a fascinat cu adevărat în Havana, acesta este Maleconul. Când m-am decis să fac această călătorie l-am rugat pe Rafael să-mi caute o “Casa Particulares” situată cât mai aproape de acesta. Aşa ca am locuit într-o veche casă din Havana Centro – o zona mai puţin bântuitâ de turişti – la numai o singură stradă distanţa de Malecon.

Maleconul este un dig, autostradă, dar şi alee de plimbare ce se întinde pe 7 Km între Castillo de la Punta din vechiul oraş şi bogata suburbie vestică Miramar. Clădirile de pe Malecon sunt frumoase dar complet “decăzute”. Multe din ele sunt nelocuite, pereţi ce stau să cadă, sau se sprijină în încheieturi de lemn. Este o anume puritate în descompunerea acestor clădiri.

Pe Malecon eşti mereu înconjurat de albastru. Oriunde mă uitam vedeam diferite nuanţe de albastru, un cer albastru deschis, un ocean albastru profund, ziduri vechi, transformate în pasteluri de albastru, violet şi roz.

Un sunet constant al paşilor te însoţeşte mereu aici, motoare, biciclete şi maşini în timpul zilei, îndrăgostiţi care se plimbă la apus, muzicanţi cu saxofoane şi congasuri, copii cu piele închisă jucându-se în apă, pescari la primele ore ale dimineţii, dar şi oameni care făceau gimnastică sau jogging.

Maleconul este Havana la cel mai deschis şi înalt grad: o plimbare pe malul Atlanticului – este la fel de “urbană” ca una pe Fifth Avenue sau Champs Elysees. Şi nu mult mai departe, următorul pas peste orizont, după acei infami 120 de Km: Florida, USA.

Oamenii arată atât de fericiţi, dar când vorbeşti cu ei, mulţi sunt disperaţi şi ar face orice să scape de acolo. Sunt totuşi şi destui revoluţionari loiali. Drepturile omului, în concepţia noastră europeană, libertatatea individuală şi libertatea de exprimare, desigur, nu există. Poţi oricând fi aruncat în închisoare dacă spui ceva rău despre guvern. Oamenii sunt opriţi şi li se cer actele de identitate, fără un motiv anume.

A fost destul de intimidant să văd politişti la aproape fiecare colţ de stradă. Înainte să intru în Cuba, am fost avertizaţi că fiind turist, este oarecum ilegal să vorbesc cu oamenii de pe stradă. Am văzut fete frumoase, bine îmbrăcate, luate cu forţa în maşini de poliţie. Am văzut şi oameni opriţi, percheziţionaţi, interogaţi şi de obicei, luaţi şi ei cu maşina.

Şi noi am fost opriţi, în a 6-a zi, iar Rafael a fost arestat pentru că nu avea voie să aibă străini în maşină. Teoretic asta putea să-l coste maşina şi câţiva ani de puşcărie. Dar n-a fost aşa: unchiul lui, o persoană influentă, s-a ocupat şi l-a eliberat după numai o noapte din sediul poliţiei.

Sunt lipsuri pretutindeni, dar oamenii sunt foarte inventivi în a profita de ceea ce au. Am văzut mulţi oameni relativ bine îmbrăcaţi, şi mai ales foarte mulţi bine educaţi. Totuşi ei sunt incredibil de săraci. În Havana, mai ales în zonele turistice, eşti oprit în mod constant de oamenii care vor să-ţi vorbească, sau să-ţi vândă ceva: “Sssss! You, my friend, where are you from? Taxi? Cigar? Chica?…” Dar cu cât te îndepărtezi de drumul turistic, cu atât mai des întâlneşti adevăratul spirit cubanez al altruismului şi al ospitalităţii.

Ca şi la noi, cubanezii îşi aprind deseori televizoarele şi pleacă de lângă ele, lăsând un sunet de fond în vieţile lor. TV-ul pare sa fie principalul mod prin care oamenii primesc ştiri şi văd emisiuni de divertisment. Ca persoană care nu se uită foarte des la TV, am găsit programul TV cubanez, fascinant. Cuba are doar două canale de televiziune, Cubavision şi Tele-Rebelde. Nu sunt 24 din 24. Formatele sunt similare oarecum cu ceea ce vedem în Europa, dar sunt diferenţe majore. Să ne imaginăm televiziunea fără nici o reclamă!

După 50 de ani de comunism, în Cuba nu există publicitate, ci doar propaganda care preaslăveşte virtuţile socialismului şi ale revoluţiei. Mergând pe străzile Cubei poţi vedea nenumărate billboard-uri care colorează peisajul, dar acestea nu promovează produse, ci socialismul.

De obicei mesajul transmis este că realizările revoluţiei trebuie menţinute şi apărate împotriva agresiunii americane. Uneori simple semne ce comemorează glorioasa revoluţie, alteori portrete colorate ale charismaticului Che Guevara, aceste panouri au un design primitiv, mesajele sunt simple, directe şi transmise prin culori primare.

Aceasta este Cuba. Punct de întâlnire al multor civilizaţii şi culturi. Cu oameni care luptă pentru viaţa lor de zi cu zi, dar oricând pregătiţi să împartă totul cu tine. Care nu au nimic de pierdut, fiindcă ştiu ce nu li se poate lua.
Toţi părtaşi ai unui singur întreg, ai unui singur vis.
Toţi uniţi în aşteptare.

Text & foto: ANDREI ILIESCU

Related Posts:

  • No Related Posts

Leave a Reply