Articol aparut in revista FotoClass 1/2009
Text & foto: Adrian Câtu
"Aflat într-o expediţie de prospectare a peşterilor, autorul vorbeşte despre experienţa de a fotografia în Madagascar."
Ar putea fi paradisul oricărui fotograf: un fel de călătorie în trecut, într-o ţară exotică, neschimbată de secole, păstrând puţin din candoarea începuturilor civilizaţiei.
Dar nu poţi ajunge în paradis fără a trece prin purgatoriu: noroaie, ţânţari, malarie, marşuri nesfârşite, insecuritate constantă. Pe scurt: cum crezi că te-ai simţi, ca fotograf, în faţa unor subiecte fabuloase, într-o ţară săracă în care oameni sunt jefuiţi sau chiar dispar?
Cu câteva zile inaintea plecării, mă gândeam: să fi avut un zoom standard... un teleobiectiv mai lung... Cu sprijinul prietenilor de la F64 Studio, aveam două body-uri şi patru obiective: Canon EOS 5D ca body principal, Canon EOS 20D ca body de backup, Canon EF 17-40mm f/4 L, Canon EF 70-200 f/4 L USM, Canon EF 50mm f/1.4 USM si Sigma 105mm f/2.8 macro.
În primele zile în Madagascar, citind despre atacuri săptămânale şi aflat în centrul atenţiei ori de câte ori scoteam aparatul din geantă, totul se transformase: aş fi vrut să fi avut un point & shoot...
Am descoperit atunci, odată în plus, adevărul, atât de des uitat, ca echipamentul este un mijloc care tinde să ne acapareze şi să devină scop.
Însă ceea ce contează până la urmă este imaginea – iar imaginea nu depinde de echipament, ea este acel ceva profund care apare în urma unui fel de a observa şi de a interacţiona cu lumea. Aşa că eu unul am băgat aparatul în geantă şi am început să mă plimb pe străzi, să privesc, să vorbesc cu oamenii. Primele zile au însemnat pentru mine un efort conştient de a nu fura imagini.
Am scos aparatul şi am început să fotografiez abia în momentul în care am reuşit să nu mă mai gândesc la el: când, după zilele de observaţie pasivă, am ajuns să relaţionez cu ceea ce mă înconjura, să nu mai privesc totul ca pe subiecte de fotografiat ci ca pe locuri sau persoane reale, cu toate multiplele lor dimensiuni.
În momentul în care aparatul de fotografiat a devenit o parte a relaţiei mele cu subiectele, imaginile au început să curgă.
Poate nu întâmplator, una din cele mai bune fotografii cu care m-am întors din Madagascar a fost făcută în condiţii tehnice potrivnice: cu teleobiectivul murdar, cu body-ul de backup, dintr-un camion care se balansa îngrozitor pe un drum accidentat. Am văzut o turmă de zebu într-un nor de praf şi am avut cam o secundă la dispoziţie să anticipez că îmi va aparea într-un contre-jour frumos.
Am apucat să duc aparatul la ochi şi, la cadenţa maximă, am apucat să fac trei cadre: primul conţine cer şi vârfurile copacilor; al treilea, pământul; între ele, cadrul care – mie cel puţin – îmi va aminti întotdeauna de Madagascar: o turmă învăluită în praf în lumina portocalie a asfinţitului.
Pentru mine, relaţia cu subiectele a fost ceea ce a transformat purgatoriul în paradis. Privind în ochii unui localnic, relaţionând fără cuvinte, vedeam fiecare dincolo de aparenţa celuilalt şi căpătam încredere unul în altul.
Atunci imaginea se ivea între noi ca o formă de comunicare, depăşind bariera culturală, teama reciprocă şi creând punţi peste noroaie şi timp.
