Expediţie în ANTARCTICA

Motivul pentru care am plecat în Antarctica‚ supranumită şi Pustiul Alb ‚ a fost Vârful Vinson, cel mai înalt vârf de pe acest continent.

După 30 de ani de alpinism în care am participat la 32 de expediţii prin munţii lumii a venit şi rândul Antarcticii. O expediţie foarte grea, cu o logistică gândită cu un an înainte, cu nişte costuri imense (aproximativ 40.000 Euro) şi cu foarte multe ture de antrenament prin munţii ţării (în jur de 2-3 zile pe săptămână).

Timp de un an de zile am reuşit să adun echipamentul de care aveam nevoie pentru a supravieţui în acele condiţii extreme. Începând de la ciorapi, bocanci, etc. până la cort, sac de dormit, mănuşi şi terminând cu aparatul de fotografiat.

Aici puteţi vedea articolul original, apărut în revista FotoClass:
Click pe imagine pentru mărire

Am avut două aparate foarte mici, un Leica digital şi un Olympus împrumutat de la un prieten. Fiecare cu câte 2 baterii de schimb. Temperaturile din Antarctica în perioada expediţiei au fost între -15°C şi – 52°C pe vârf.

Ştiam la ce mă expun aşa că nu am riscat nimic. Tot ce era electronic (aparatele foto, bateriile, telefonul prin satelit şi ceasul special care era atârnat de gât) stăteau tot timpul sub haine, cât mai aproape de piele.

Tot timpul aveam în mâini două perechi de mănuşi din care cea exterioară de puf cu un singur deget.

Atunci când făceam o fotografie apucam cu dinţii mănuşa exterioară, o scoteam urgent de pe mână şi mă grăbeam să scot aparatul de la piept. Nu prea era timp şi nici loc de artă! Mişcările trebuiau să fie precise şi gândite din timp. Orice expunere a extremităţilor la gerul pătrunzător mai mult de un minut sau maxim două putea fi fatală.

Dovadă stă faptul că pe vârf am avut vânt de 80 km/h şi temperaturi de – 52°C şi am pierdut în furtună masca de schi care îmi proteja nasul şi buzele. Am degerat instantaneu, dar nu s-a resimţit acest lucru decât peste 3 zile când am ajuns la tabăra de bază unde am dat de temperaturi mai mari de 0 grade. Pur şi simplu zonele degerate au explodat şi timp de o lună de zile am mâncat cu paiul.

De fapt frigul şi vânturile sunt marile probleme de pe acest continent, iar atunci când sunt cumulate singura scăpare e să stai într-un cort foarte bine ancorat.

Din punctul ăsta de vedere am fost norocos. Am ajuns în Antarctica după o furtună cruntă care a durat 3 săptămâni şi am plecat de acolo cu furtuna în spate. Adică am apucat o fereastră de 2 zile fără vânturi puternice.

Astfel, avionul militar care ne-a dus înapoi la Punta Arenas în Chile a putut ateriza pe luciul gheţii din Patriot Hills. Avionul stă acolo maxim o oră, cu motoarele pornite, timp în care se descarcă provizii pentru baza de acolo, se încarcă apoi foarte rapid şi decolează imediat spre Chile.

Participarea la aceasta expediţie a fost internaţională, 5 dintre cei 8 membri ai expediţiei erau la ultimul vârf din celebrul “Seven Summit”.

Unul nu a putut face vârful şi am putut citi dezamăgirea şi tristeţea greu de exprimat în cuvinte. Unul dintre alpinişti (mai exact un ecuadorian) avea un aparat de fotografiat mare. Un Canon. Fotografiile lui au fost cele mai reuşite, fantastice, de o profunzime perfectă, dar din păcate 2 degete i-au degerat.

Acesta a fost preţul pentru acele fotografii de vis. Las la latitudinea cititorilor să hotărască dacă a meritat sau nu acest sacrificiu.

Text & foto: David Neacşu

Related Posts:

5 Responses to “Expediţie în ANTARCTICA”

  1. Salut, indraznet proiect si felicitari pentru reusita, vreu sa stiu la ce altitudine ati ajuns si cine v`a finantat cu cei 40.000 de euro?

  2. un exemplu de urmat

Leave a Reply